A fost odată un băieţel pe care-l chema SingurEl. Nu-l chema aşa după botez, însă numele lui avea un chicihirez.
Îi plăcea singurătatea şi, vă spun cu toată sinceritatea, căuta un locuşor mai ferit, să rămână singur cu el. De aceea-i spunea SingurEl.
Nu era însă singur pe lume, ba, vă pot spune că era înconjurat de părinţi, de bunici, de unchi şi de mătuşici, de verişori şi verişoare, cât sub lună şi sub soare.
SingurEl petrecea timp berechet pe Internet, unde juca jocuri interesante ori de-a dreptul savante.
Gândurile, cuvintele, faptele lui, pe care nu mai aveai loc să le pui, le atârnase-ntr-un cui. Ce fel de cui mă-ntrebaţi? Din acelea pe care nici nu poţi să le baţi că sunt tari de cap şi când faci: jap! cu ciocanul se-ndoaie, pehlivanul şi nici cu arcanul nu poţi să-l scoţi. Cine poate îi dau câţiva zloţi.
Dar să revenim la SingurEl. Să cheme şi el vreun coleg de-o seamă cu el sau mai măricel, vreun vecin cel puţin, pas! În privinţa asta era lasă-mă să te las.
Aşa, fără motiv, se temea să trăiască în colectiv.
De-aia o mătuşă îl poreclise SingurEl şi-acest nume i se potrivea ca o mănuşă.
Dar am uitat să vi-l descriu pe acest năstruşnic băiat zvăpăiat. SingurEl era nici înăltuţ, nici mărunţel. Era tocmai potrivit pentru un băiat reuşit. Mai mult, era ne-mai-po-me-nit!
Ce-ar fi să-l invităm la noi până joi, să ne jucăm împreună până să dăm cu barda în lună?
Haideţi că acuş are mintea coaptă şi abia vă aşteaptă.
O să vin şi eu cu el să mă amuz niţel.
Fără sfială, poate mai uităm de plictiseală…
Home 
!!!!!!!!! si nu am inteles nimica ....cred ca oracaila se plictisea